INITIATIVE
Abuz de poziție – ZERO Toleranță
Încrederea nu e consimțământ
Inițiativă civică pentru incriminarea explicită a abuzului sexual comis de psihologi, psihoterapeuți și psihiatri asupra pacienților — fundamentată pe dreptul european, jurisprudența CEDO și standardele internaționale privind protecția persoanelor vulnerabile.
Context & Background
În ianuarie 2026, polițiștii din București au descins la cabinetul psihiatrului Cristian Andrei - acuzat de viol, agresiune sexuală și fraudă, după ce a practicat psihoterapie timp de peste 20 de ani fără licență de psiholog, exploatând sexual paciente care îi încredințaseră cele mai profunde vulnerabilități. O lună mai târziu, o investigație PressOne a dezvăluit că psihologul Ion Duvac — membru al Comisiei de Etică și Disciplină a Colegiului Psihologilor din România — solicita pacientelor fotografii intime și le adresa întrebări cu caracter sexual explicit încă din prima ședință de terapie.
Acestea nu sunt cazuri izolate. Sunt cazurile care au ajuns publice.
Ceea ce le unește este o realitate pe care legislația românească refuză deocamdată să o recunoască: un psihoterapeut care inițiază o relație sexuală cu pacientul său nu se află într-o relație între doi adulți egali. El exploatează o asimetrie de putere pe care a fost format profesional să o înțeleagă, să o gestioneze și să nu o folosească niciodată în interes propriu. Pacientul nu poate consimți liber într-un cadru în care terapeutul îi cunoaște toate vulnerabilitățile, îi influențează cadrul de referință și îi controlează percepția asupra realității.
Cu toate acestea, România nu are nicio prevedere penală care să incrimineze explicit această faptă. Codul Penal cere dovada constrângerii fizice - o condiție absurdă într-un context în care manipularea este psihologică, treptată și exercitată cu instrumente profesionale.
Terapeutul nu amenință.
Nu lovește.
El redefinește ce este „normal"
Iar pacientul „consimte" pe baza unei realități care a fost alterată de persoana care ar fi trebuit să îl protejeze.
„Abuz de poziție — ZERO Toleranță" este o inițiativă civică care cere un singur lucru concret: modificarea legislației penale din România astfel încât exploatarea sexuală a pacienților de către psihoterapeuți, psihologi și psihiatri să fie incriminată explicit, fără a fi necesară dovada constrângerii fizice - așa cum o fac deja Germania, Olanda, Suedia și alte state europene.
Avem nevoie de semnătura și sprijinul tău. Fiecare semnătură este un argument în plus în fața legiuitorului că societatea civilă din România nu acceptă ca pacienții să rămână neprotejați de lege, iar terapeuții abuzivi să rămână nesancționați penal.
Nu cerem altceva decât ceea ce majoritatea statelor europene au înțeles deja: că încrederea oferită unui terapeut nu poate fi folosită ca instrument de exploatare și că legea trebuie să spună asta explicit.
Relația terapeutică este, prin natura ei, cea mai asimetrică relație profesională existentă. Spre deosebire de un avocat care cunoaște situația juridică a clientului sau de un medic care cunoaște starea fizică a pacientului, psihoterapeutul cunoaște arhitectura emoțională completă a persoanei: de ce se teme, de ce se atașează, ce o face să cedeze, ce mecanism de apărare folosește și cum poate fi acesta dezactivat.
Această cunoaștere este oferită voluntar de pacient, în baza unei încrederi legitime — recomandate de medici, de prieteni, de campaniile de conștientizare care spun „mergi la psiholog". Pacientul nu este naiv; el face exact ce i se cere să facă. Dar tocmai de aceea, atunci când terapeutul folosește această cunoaștere pentru a iniția o relație sexuală, el nu se află într-o relație cu un adult liber și egal — ci exploatează o vulnerabilitate pe care el însuși a contribuit profesional să o deschidă.
De ce inteligența sau educația nu protejează pacientul
Cercetările lui Kenneth S. Pope și Jacqueline Bouhoutsos (1986, Sexual Intimacy Between Therapists and Patients) au demonstrat că victimele abuzului terapeutic provin din toate categoriile socio-profesionale: persoane cu studii superioare, cu funcții de conducere, cu funcționare psihosocială anterioară foarte bună. Explicația rezidă într-un concept fundamental din psihologia cognitivă: cadrul de referință - totalitatea convingerilor, valorilor și normelor internalizate prin care o persoană evaluează realitatea și ia decizii.
Carl Rogers (1951, Client-Centered Therapy) a demonstrat că terapeutul, prin empatie, congruență și acceptare necondiționată, capătă capacitatea de a influența cadrul de referință al pacientului. Aceasta este esența terapiei. Dar exact acest mecanism, dacă este folosit în interes propriu, devine cel mai eficient instrument de manipulare posibil: terapeutul schimbă cadrul de referință al pacientului astfel încât contactul sexual să fie perceput ca „vindecare", „intimitate autentică" sau „parte din procesul terapeutic" - și nu ca ceea ce este în realitate.
Pacienții abuzați descriu frecvent o experiență de „realitate alterată": „Nu înțeleg cum am putut crede că era normal", „Eram o persoană inteligentă, dar parcă nu mai gândeam cu mintea mea." Această experiență nu reflectă o deficiență a victimei, ci eficiența profesională a manipulării - exercitată de o persoană formată ani de zile exact pentru a influența procese cognitive și emoționale.
Cum se produce concret exploatarea
Procesul nu începe niciodată cu contactul sexual. Robert I. Simon (1995, Psychiatric Annals) a identificat un model predictibil pe care l-a numit „panta alunecoasă": transgresiunile încep cu încălcări aparent minore ale cadrului profesional — o atingere pe umăr, o ședință prelungită, un compliment personal, o comunicare pe rețele sociale. Fiecare pas redefinește ce este „normal" în relația terapeutică. Când se ajunge la actul sexual, pacientul a parcurs deja o serie lungă de etape în care granițele au fost deplasate cu „acordul" său — un acord dat însă într-un cadru în care nu mai dispunea de criteriile inițiale de evaluare.
Marilyn Peterson (1992, At Personal Risk) a descris acest fenomen ca o „captură psihologică": pacientul nu este liber să evalueze relația pentru că evaluarea sa se bazează pe un cadru de referință care a fost modificat tocmai de persoana pe care ar trebui să o evalueze.
Mecanismul funcționează și prin izolarea relațională — terapeutul descalifică relațiile pacientului din viața reală („Oamenii din viața ta nu te înțeleg. Eu sunt singura persoană care te vede cum ești"), creând o dependență exclusivă documentată de Judith Herman (1992, Trauma and Recovery) ca tactică centrală a controlului coercitiv.
Și prin inversarea vinovăției — când pacientul resimte disconfort, terapeutul îi confirmă că disconfortul este „rezistență" și „temă terapeutică", nu semnal de alarmă. Leon Festinger (1957, A Theory of Cognitive Dissonance) a explicat acest mecanism: pacientul își atribuie sieși responsabilitatea pentru ceea ce simte, pentru că alternativa - a accepta că persoana în care a investit toată încrederea îl exploatează - este psihologic insuportabilă.
De ce terapeutul nu poate invoca necunoașterea
Un psiholog sau psihoterapeut nu este un cetățean obișnuit. El are minim 5-7 ani de formare universitară, urmați de specializare, supervizare clinică și examinare etică. Această formare include în mod explicit: studiul transferului și contratransferului, gestionarea granițelor profesionale, interdicția relațiilor sexuale cu pacienții. Fiecare cod deontologic din Europa — inclusiv Meta-Codul de Etică al Federației Europene a Asociațiilor de Psihologi (EFPA, 2005/2015) și Codul deontologic al Colegiului Psihologilor din România — interzice categoric aceste relații.
Pope și Vasquez (2016, Ethics in Psychotherapy and Counseling, ed. 5) au subliniat că în niciun alt domeniu profesional conștiența riscului de exploatare nu este atât de explicit predată, examinată și supervizată.
A invoca „nu am știut" sau „a fost reciproc" este echivalentul unui chirurg care ar spune „nu am știut că bisturiul taie". Cunoașterea acestor riscuri este condiția de bază a exercitării profesiei.
Consecințele documentate
Studiul de referință al lui Pope și Vetter (1991, Psychotherapy, 28(3)), realizat pe 958 de pacienți, a arătat că 90% dintre pacienții abuzați sexual de terapeut au prezentat efecte negative: depresie majoră, stres post-traumatic, tulburări disociative. 11% au necesitat spitalizare. 14% au raportat tentative de suicid. Simptomele sunt comparabile cu cele ale victimelor de viol — chiar dacă pacientul a „consimțit" la momentul faptei.
Jennifer Freyd (1996, Betrayal Trauma, Harvard University Press) a documentat că abuzul comis de o persoană de încredere produce o traumă de trădare cu efecte mai profunde decât agresiunea comisă de un străin — tocmai pentru că se petrece într-un spațiu pe care victima l-a perceput ca fiind cel mai sigur.
Dincolo de consecințele psihice, pacienții iau decizii cu impact real sub influența terapeutului: divorțează, rup relații familiale, fac transferuri financiare, modifică acte juridice - toate pe baza unui cadru de referință care a fost alterat profesional. Iar cea mai gravă consecință pe termen lung este distrugerea capacității de a mai cere ajutor: victima dezvoltă o neîncredere profundă în orice profesionist din domeniu, ceea ce înseamnă că nu mai poate primi tratament nici pentru problema inițială, nici pentru trauma produsă de abuz.
De ce legislația actuală din România nu protejează aceste victime
Codul Penal român condiționează sancționarea la art. 218-219 de dovedirea constrângerii fizice sau a imposibilității de apărare. Art. 299 (abuzul în serviciu contra intereselor sexuale) se aplică doar funcționarilor publici. O persoană manipulată prin exploatarea transferului, prin redefinirea granițelor profesionale și prin izolarea relațională nu a fost constrânsă fizic - dar nu a consimțit liber.
Această lacună legislativă plasează România printre ultimele state din Uniunea Europeană fără o protecție penală specifică pentru pacienții exploatați sexual de terapeuți. Germania incriminează explicit această faptă din 1998 (§174c StGB). Olanda, Suedia, Franța, Belgia — fiecare a găsit o soluție juridică adaptată. România nu încă.
Această inițiativă propune corectarea acestei lacune, prin amendarea Codului Penal cu o prevedere care recunoaște că exploatarea relației terapeutice constituie prin ea însăși un element suficient pentru angajarea răspunderii penale — fără a fi necesară dovada constrângerii fizice.
Nu pentru a pedepsi relațiile între adulți liberi, ci pentru a pedepsi exploatarea unei relații de putere de către profesionistul care are obligația legală și etică de a proteja, nu de a exploata.
Textul se bazează pe analiza juridică „Incriminarea și sancționarea relațiilor sexuale/abuzive între psiholog/psihoterapeut și pacient/client — Propunere de politică publică", © 2026 Maria Mădălina Radu (Turza).
„Exerciții de reconectare corporală" — Când atingerea terapeutică devine abuz sexual
O femeie de 32 de ani intră în terapie pentru anxietate și dificultăți relaționale după un divorț. Îi spune terapeutului că nu a fost niciodată atinsă cu afecțiune de către părinți.
Terapeutul folosește exact această informație: propune „exerciții de reconectare corporală" - întâi o atingere pe umăr, apoi îmbrățișări la finalul ședinței, apoi contact fizic progresiv mai intim, prezentat ca „reparare a atașamentului".
Când pacienta resimte disconfort, terapeutul îi spune că este „rezistență" pe care trebuie să o depășească.
Când relația devine sexuală, pacienta crede că aceasta este etapa finală a vindecării.
Abia luni sau ani mai târziu, într-un alt context, realizează ce s-a întâmplat.
Terapeutul a folosit istoria de atașament a pacientei - obținută în cadrul terapiei - pentru a construi un scenariu în care contactul sexual părea justificat clinic, iar rezistența ei era reinterpretată ca simptom.
„Eu sunt singura persoană care te înțelege" — Izolarea relațională ca instrument de control
Un bărbat de 45 de ani începe terapia pentru depresie după pierderea locului de muncă. Terapeuta devine singura persoană care „îl ascultă cu adevărat".
Dar în loc să gestioneze această dependență — așa cum profesia o cere - terapeuta o întărește: „Oamenii din viața ta nu te înțeleg. Eu sunt singura care te vede cum ești."
Treptat, pacientul își reduce contactele sociale. Terapeuta propune ședințe mai frecvente, apoi convorbiri telefonice în afara programului, apoi întâlniri „informale".
Când relația devine sexuală, pacientul o percepe ca singura relație autentică din viața sa.
Când terapeuta decide să o încheie, pacientul suferă un episod depresiv sever, cu ideație suicidară - mai grav decât motivul inițial pentru care a cerut ajutor.
A venit la terapie cu o depresie.
A plecat cu o traumă.
„Ca să te vindeci, ai nevoie de experiențe pozitive într-un cadru sigur" — Exploatarea directă a traumei
O tânără de 27 de ani, supraviețuitoare a unui abuz sexual din copilărie, începe terapia pentru stres post-traumatic.
Terapeutul îi spune că „pentru a se vindeca de traumă, are nevoie de experiențe sexuale pozitive, într-un cadru protejat" - și se oferă el însuși.
Pacienta, a cărei capacitate de a stabili limite a fost distrusă de abuzul anterior, acceptă. Mai ales că terapeutul este prima persoană față de care a reușit să vorbească despre ce i s-a întâmplat.
Când o prietenă o întreabă dacă e normal ce face terapeutul, pacienta îl apără — exact cum făcea în copilărie cu abuzatorul ei. Mecanismul de protecție învățat în trauma originară a fost reactivat de terapeut.
Este cea mai gravă formă de abuz terapeutic: reutilizează exact vulnerabilitatea pentru care pacientul a cerut ajutor, iar apărarea victimei este ea însăși un simptom al traumei exploatate.
De ce să semnezi petiția
01
02
Pentru că legea din România nu îi protejează pe pacienți
România este printre ultimele state din Uniunea Europeană fără o prevedere penală specifică pentru abuzul sexual comis de terapeut asupra pacientului. Codul Penal cere dovada constrângerii fizice — o condiție imposibil de îndeplinit când manipularea este psihologică, treptată și exercitată cu instrumente profesionale. Asta înseamnă că, în acest moment, un terapeut poate exploata sexual un pacient vulnerabil și să nu răspundă penal. Semnătura ta cere corectarea acestei lacune.
Pentru că „a consimțit" nu înseamnă „a fost liber să aleagă"
Cercetarea științifică a ultimelor patru decenii demonstrează fără echivoc: un pacient nu poate consimți liber într-o relație în care terapeutul îi cunoaște toate vulnerabilitățile, îi influențează percepția asupra realității și îi controlează cadrul de referință. 90% dintre pacienții abuzați sexual de terapeut au prezentat efecte negative severe — depresie, stres post-traumatic, tentative de suicid — chiar dacă au „consimțit" la momentul faptei. Semnătura ta spune că înțelegi diferența dintre consimțământ real și consimțământ fabricat.
03
04
Pentru că oricine poate fi victimă
Nu trebuie să fii fragil, naiv sau needucat ca să fii exploatat de un terapeut. Victimele documentate în studiile internaționale sunt profesori, medici, avocați, manageri — persoane cu studii superioare și cu funcționare psihosocială foarte bună. Orice persoană care trece printr-un moment dificil — un divorț, o pierdere, o depresie, o anxietate — și care face lucrul responsabil de a cere ajutor profesional devine, prin natura relației terapeutice, vulnerabilă. Semnătura ta protejează pe oricine va avea vreodată nevoie de un psiholog — inclusiv pe tine și pe cei apropiați ție.
Pentru că tăcerea protejează agresorul, nu victima
Majoritatea victimelor abuzului terapeutic nu vorbesc niciodată. Multe nu realizează că au fost abuzate decât la ani după terminarea „terapiei". Cele care realizează se lovesc de rușine, de teama de a nu fi crezute și de o legislație care le cere să dovedească o constrângere fizică ce nu a existat. Fiecare semnătură trimite un mesaj dublu: AGRESORILOR - că societatea civilă nu mai tolerează exploatarea pacienților;
VICTIMELOR - că nu sunt singure, că nu a fost vina lor și că cineva luptă ca legea să le recunoască dreptul de a fi fost protejate.
Semnătura ta rupe tăcerea.
Semnează. Rupe tăcerea
Împreună putem schimba o dinamică toxică care alterează vieți în spatele zidurilor de rușine și tăcere